Speranța este a doua dintre cele trei virtuți teologice; celelalte două sunt credința și caritatea (sau iubirea). Ca toate virtuțile, speranța este un obicei; ca și celelalte virtuți teologice, este un dar al lui Dumnezeu prin har. Deoarece virtutea teologică a speranței are ca obiect unirea cu Dumnezeu în viața de apoi, spunem că este o virtute supranaturală, care, spre deosebire de virtuțile cardinale, în mod clar nu poate fi practicată de cei care nu cred în Dumnezeu. Când vorbim de speranță în general (ca în „Am speranța că astăzi nu va ploua”), înseamnă o simplă așteptare sau dorință de ceva bun, care este cu totul diferit de virtutea teologică a speranței.
Ce este Speranța?
Dicționarul catolic concis definește speranța ca fiind
Virtutea teologică care este un dar supranatural dăruit de Dumnezeu prin care cineva are încredere că Dumnezeu va acorda viața veșnică și mijloacele de obținere a acestuia, cu condiția să coopereze. Speranța este compusă din dorință și așteptare, împreună cu o recunoaștere a dificultății de depășit în realizarea vieții veșnice.
Astfel, speranța nu implică o credință că mântuirea este ușoară; de fapt, exact invers. Avem speranță în Dumnezeu, deoarece suntem siguri că nu putem realiza mântuirea de unul singur. Harul lui Dumnezeu, care ne este dat liber, este necesar pentru ca noi să facem ceea ce trebuie să facem pentru a atinge viața veșnică.
Speranță: Darul nostru de botez
În timp ce virtutea teologică a credinței precede, în mod normal, botezul la adulți, speranța, așa cum spune Fr. John Hardon, SJ, notează în Dicționarul său modern catolic, este „primit la botez împreună cu harul sfințitor”. Speranța „face ca o persoană să-și dorească viața veșnică, care este viziunea cerească a lui Dumnezeu și îi oferă unuia încrederea de a primi harul necesar pentru a ajunge la cer”. În timp ce credința este desăvârșirea intelectului, speranța este un act al voinței. Este o dorință pentru tot ceea ce este bine, adică pentru tot ceea ce ne poate aduce la Dumnezeu și astfel, în timp ce Dumnezeu este obiectul material final al speranței, alte lucruri bune care ne pot ajuta să creștem în sfințirea poate să fie obiecte materiale intermediare ale speranței.
De ce avem speranță?
În sensul cel mai de bază, avem speranță pentru că Dumnezeu ne-a acordat harul pentru a avea speranță. Dar dacă speranța este și un obicei și o dorință, precum și o virtute infuzată, putem respinge, în mod evident, speranța prin liberul nostru arbitru. Decizia de a nu respinge speranța este ajutată de credință, prin care înțelegem (în cuvintele Părintelui Hardon) „atotputernicia lui Dumnezeu, bunătatea lui și fidelitatea sa față de ceea ce a promis”. Credința perfecționează intelectul, care întărește voința în dorința obiectului credinței, care este esența speranței. Odată ce vom intra în posesia acelui obiect, aceasta este, după ce am intrat în cer, evident, nu mai este necesar. Astfel, sfinții care se bucură de viziunea beatifică în viața următoare nu mai au speranță; speranța lor s-a împlinit. După cum scrie Sfântul Pavel, "Căci suntem mântuiți de speranță. Dar speranța care se vede nu este speranța. Pentru ceea ce vede un om, de ce speră?" (Romani 8:24). De asemenea, cei care nu mai au posibilitatea de unire cu Dumnezeu, adică cei care sunt în iad nu mai au speranță.
Virtutea speranței aparține numai celor care încă se luptă pentru unirea deplină cu Dumnezeu oameni și femei de pe acest pământ și în Purgatoriu.
Speranța este necesară pentru mântuire
Deși nădejdea nu mai este necesară pentru cei care au obținut mântuirea și nu mai este posibilă pentru cei care au respins mijloacele de mântuire, ea rămâne necesară pentru aceia dintre noi care încă ne dezvoltăm mântuirea în frică și tremur (cf. Filipeni 2 : 12). Dumnezeu nu îndepărtează în mod arbitrar darul speranței din sufletele noastre, dar noi, prin propriile noastre acțiuni, putem distruge acel dar. Dacă ne pierdem credința, atunci nu mai avem motive pentru speranță ( adică, o credință în „atotputernicia lui Dumnezeu, bunătatea lui și fidelitatea sa față de ceea ce a promis”). La fel, dacă continuăm să credem în Dumnezeu, dar ajungem să ne îndoim de atotputernicia, bunătatea și / sau fidelitatea Lui, atunci am căzut în păcatul disperării, care este opusul speranței. Dacă nu ne pocăim de disperare, atunci respingem speranța și, prin acțiunea noastră, distrugem posibilitatea mântuirii.
